Fransipan nu e pandișpan – pe vârful Indochinei

Noi știam de mult că vrem să mergem pe muntele Fransipan. Ne-a incitat tot ce am găsit pe internet despre el: priveliștea frumoasă, traseul cu un grad de dificultate mediu spre ridicat, păduri de cardamom pe drum, cu un total de 1680 de specii de plante și multe altele. După experiența avută pe muntele din Maroc, Toubkal, unde am urcat până la 4167m în aceeași zi, ne-am propus să urcăm pe muntele Fransipan, care are doar 3143m altitudine și să coborâm tot în aceeiași zi. Ne gândeam să ne luăm un ghid, dar prețurile erau iarăși cam umflate pentru gustul nostru, așa că am zis că îl facem fără ghid. Ne credeam zmei.

După drumeția cu Nhu printre câmpurile de orez (unde am povestit aici) am aflat că nu mai ai voie să urci pe munte de unul singur fără ghid autorizat, pentru că mulți și-au pierdut viața acolo, iar această regulă a fost adăugată în urmă cu un an sau doi. Apoi ne-a cam speriat faptul că unii ziceau că nici cum nu puteai să îl urci și cobori în aceeași zi, pentru că traseul este prea dificil, chiar dacă nouă ni se părea scurt. Majoritatea ghizilor sfătuiau să stai o noapte pe munte, însă noi știind că până și condițiile de la hotel îs destul de precare, nu am fi vrut să ne riscăm să stăm vreo noapte în mijlocul lui nicăieri. Ne-am mai gândit și la varianta să urcăm până acolo și să coborâm cu telegondola, însa au ei o regulă ciudată în privința prețului biletului pentru telegondolă. Urcat și coborât costă 600000 dong, aprox 25 euro, doar coborât costă tot 600000 dong, ori doi + ghid, ne-a cam tăiat elanul.

Pe ultima sută de metri am reușit totuși să găsim și un ghid autorizat la un preț rezonabil, care să ne înscrie pe lista turiștilor, să fie dispus să facă traseul într-o zi, și să ne ia a doua zi dimineața la ora 5 să pornim pe Fransipan. Noi am dat 50 euro pentru amândoi. Bani care se duc la statul vietnamez, la firmă, la șofer (că erau vreo 20 km de mers cu mașina până la pornire), și la ghid, bineînțeles. Iar contribuția statului vietnamez pe traseu chiar se observa.

Când am pornit era beznă în toată regula, iar traseul pornea pe un fir de apa și trebuia să sari de pe o piatră alunecoasă pe alta. Puțin cam dificil pentru întuneric, și pentru o lanternă de mână. Imediat după, am intrat în pădurile de cardamom. Niște funze mari de un verde gălbui. În ceață sa vedeau și mai misterioase.

Muntele Fransipan este format doar din suișuri și coborâșuri. Cu cât urci mai sus, cu atât cobori mai mult, și tot așa, de vreo 9-10 ori. De asta este și greu să parcurgi traseul până în vârf. Iar pe munte, pe lângă faptul că traseul e accidentat, ai foarte multe scări. Adică scări în adevăratul sens al cuvântului. Am numărat peste 1200 de scari, doar urcate. Cand vedeam încă o tură de scări, mai că mi se umezeau și ochii. Pe traseu am cunoscut și un român fotograf, care mai avea și 10 kg de instrumente în spate; era însoțit de 2 prieteni francezi. Deci erau unii care o duceau mai greu decât noi.

Era o ceață puternică, umezeală foarte mare, de cele mai multe ori aveam impresia că respir apă. Asta făcea urcatul și mai greu. Am sperat că ceața o să se lase după ora prânzului, însă atunci noi deja eram la altitudine, deci ceața și umezeala deveniseră și mai persistente. Măcar nu ploua cu găleata, s-ar fi putut și mai rău.

În afară de faptul că îngreuna respirația de cele mai multe ori, m-am bucurat că era ceață. Deși vedeai că statul încuraja turismul pe munte, și erau scări puse ca să faciliteze accesul, și bara ca să te ții în locuri mai puțin accesibile, au uitat un mic amănunt: coșuri de gunoi; așa că gunoi era peste tot. Se pare că turiștii nu prea au în sânge să strângă gunoaiele după ei, și ghizii vietnamezi nici atât. Gunoaie la tot pasul. Ceața mai tăia vizibilitatea, și nu vedeai chiar tot, altfel m-aș fi întristat mai mult.

Cu toate că vremea nu era cea mai potrivită, m-am bucurat de faptul că eram doar noi și muntele. Nu era sezonul de turiști, așa că am putut să ascult liniștea naturii, să mă bucur de formațiunile pietrose, de copaci, de plante, de ceață, de flori, de pânze de păianjen neatinse etc.

Pădure de cardamom

După 6 ore de urcat, cu pauze foarte scurte, și cu muschii de la picioare care se făceau simțiți că există din ce în ce mai mult, am ajuns pe summit. La summit, dezamăgire mare. În loc să asculți liniștea și bucuria libertății că ai ajuns pe vârful Indochinei, sute de chinezi care făceau poze în continuu și selfiuri fără număr. Veniseră toți cu telegondola și își făceau poze la altitudinea la care și nouă ne-a luat 6 ore de urcare. Cu greu și cu dat din coate am reușit să ne facem câteva poze la summint, și să începem coborârea. Știam din experiența anterioară că nu este bine să stai prea mult să te odihnești.

Priveliște de la summit

Piramida metalică instalată în vârf a fost realizată de inginerii sovietici de la Hòa Bình în 1985. A fost prima expediție de alpinism de la sfârșitul perioadei coloniale și a fost făcuta la aniversarea a 40 de ani de la Ziua Victoriei Uniunii Sovietice asupra naziștilor din Germania. Ciudat, nu?

Prânzul ne-a fost asigurat de ghid. Rece dar bun. El a cărat pentru noi și pentru el orez cu ciupercuțe la wok. A fost foarte binevenit. Ne-a energhizat, însa nu ne-a pregătit pentru ce urma. Dacă urcarea a fost în 6 ore, am crezut că în 3 ore o să fim jos, însă cum am zis, Fransipanul este cu suișuri și coborâșuri. Adică coborârea este tot un fel de urcare. Așa că ne-a luat încă 5 ore.

Genunchii începeau să scârțăie, și la fiecare scară coborâtă, strângeam din dinți de mă dureau maxilarele și uitam de durerea de genunchi. După 9 ore pe munte deja simțeam cum toate limitele îmi sunt testate și îmi puneam întrebări filozofice despre cum ultra maratoniștii aleargă fără oprire ore și ore, iar mie îmi scârțâie balamalele după numai 9 ore. Da, știu, antrenament și poate unii chiar îs făcuți pentru așa ceva.

În total 11 ore a fost urcarea și coborârea. Traseul e destul de tehnic, și trebuie să ai condiție fizică și antrenament înainte; bine că mai ieșim la alergat din când în când. Ba chiar la un moment dat este un perete de stânca care are înfipți bucăți de lemn, și cam acela e locul pe unde trebuie să treci. În jos să te uiți nu e recomandat. Chiar și cu ceață tot vedeam hăul de sub noi.

Când am ajuns la bază, spre surprinderea noastră, am primit o diplomă și o medalie. Le avem puse în cameră undeva la vedere să ne aducem aminte de experiența avută. Când ma uit în urmă, îmi aduc aminte cât de greu a fost, dar s-a meritat. Sergiu zice să mai mergem odata și când e soare, ca să admiram peisajele în toată splendoarea lor. Poate până atunci ajungeți și voi, și ne povestiți cum vi s-a părut traseul.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *